duminică, 26 februarie 2012

The road to awe

Ochii se deschid când se topeşte zăpada. Măruntaiele pământului şi visele din parcuri. Oamenii se plimbă prin parcuri. Aleargă prin ei şi gâfâie. Trag aer în măduvă şi au impresia că aleargă prin parcuri şi că se unduiesc pe simfonia aerului expirat.
Mersul pe sub paşi. Ochii aruncaţi printre coastele rupte ale lumii. Echilibristica pe urmele paşilor de ieri. Iadul verde de sub capitularea zăpezii.
Noi vedem. Voi vedeaţi. Ei. Cu ei este altă poveste. Ei se cunosc din alte parcuri. De demult. Eu voi vedea. Prin tine şi dincolo de tine. Doar zăpada în lacrimi. Tu vezi. El văzuse. Cu ochii câinelui văzuse, cu botul câinelui văzuse.
Când mor, câinii pun urechea stângă pe pământ şi ascultă cu luare aminte. Ascultă urmele de oase îngropate de ei cândva în glie. Urmele de soare. Apoi, scâncesc uşor şi înoată prin pământ. Şi e gata.
Death is the road to awe.
Când mor, parcurile se retrag în ochi. Ochii se fac verzi. O lacrimă subţire şi e gata.
Death is the road through the green mile.
 








Clint Mansell- Death is the Road to Awe
   

3 comentarii:

  1. Ce frumos :) Unde anume in parc e facuta a treia poza? (Mi-am luat si eu azi camera si am facut echilibristica pe alei)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. a treia este la cladirea aceea parasita de langa teatrul de vara. mi-a evocat instantaneu "culoarul mortii" din "The green mile".

      Ștergere
  2. The story behind solid footsteps...
    Si magia zapezii se topeste sub ochi eruditi.

    RăspundețiȘtergere