joi, 10 iunie 2010

Lloret de Mar

Pe masă, în faţa sa, pălăria cu panglica. Chipul său bărbos. Peste care timpul trecuse furibund, fără a-i răpi, însă, o nobleţe. Aşa îmi închipuiam că arăta căpitanul din Toate pânzele sus, pe vremea când citeam cartea şi încă nu văzusem filmul cu Besoiu şi Jean Constantin. Pe panglica albă a pălăriei de paie scria Lloret de Mar. De aici am început să fiu atent. Nu mai ştiam exact unde văzusem / auzisem numele staţiunii catalane. Îmi treieram creierul şi îmi activasem toate sinapsele, în tentativa disperată de a-mi aminti unde îmi apăruse Lloret de Mar. Putea să fie un film, o melodie, un roman de Ecovoiu, o poezie, o piesă de teatru. Putea să fi fost o banală reclamă. Lloret de Mar m-a umplut cu parfumul său. Dreptul meu la o mică amnezie, pe care să o umplu cu propriile vise şi aşteptări. Lloret de Mar putea să devină orice, pentru mine, atâta vreme cât amintirile mele dădeau greş. Nu-i nimic: îmi fabricam altele şi viaţa devenea caldă şi verde ca marea de pe Costa Brava. Ca ochii curajoşi care te privesc de peste bord. Bătrânul înota într-un pahar cu suc, pe masa terasei Lloret de Mar. Figura absentă a bătrânului. Poate acum e tot în Catalonia. Iar eu mă gândeam la ei şi ieri, când scriam un „articol ştiinţific” (paranteză: a trebuit să spun sintagma „articol ştiinţific”, altfel crăpam. E lucru mare să scrii „articole ştiinţifice”, nu eşti om dacă n-ai făcut asta măcar o dată-n viaţă. Şi mă uit ce voluptate au unii să pronunţe aceste două cuvinte „articol ştiinţific”, li se scurge o substanţă orgasmică din creier atunci când articulează sublima sintagmă. În rest, tot ceea ce scriem este o tristă prostie, o cretinitate, dacă nu are şi codiţa „ştiinţific”, nu se pune.) Aşadar, scriam de zor un „articol ştiinţific” şi stăteam cu picioarele în apa din Lloret de Mar, fără a-mi mai suprasolicita creierul să foreze unde auzisem / citisem cuvântul. Nu mai conta. Stăteam cu picioarele pe parchet şi pe umeri mă ardeau soarele de pe Costa Brava şi ochii verzi gata să sară peste bord. Unde să sară. Unde. Către nicăieri. Fără rost.

Bătrânul îşi terminase sucul. Plecase din Lloret către Lloret. Amintirile neamintite au mai fâlfâit puţin, în unduirile panglicii unei pălării de paie. Era mai tânăr în Lloret de Mar. Aproape un copil.

Nu am fost niciodată în Lloret de Mar. Şi, cu toate acestea, mă duc zilnic. Oricând vreau.



7 comentarii:

  1. Am fost acum cativa ani in Lloret de Mar(deci iti dai seama ca mi-ai zgandarit niste amintiri dureroase). Nu e cine stie ce: chefuri non-stop, party party party party, toata lumea vine sa si-o puna acolo. Insa Lloret de Mar al tau e acel loc din noi insine, trezit de cate o reverie, locul inexistent in realitatea palpabila, la care ne intoarcem ori decate ori sufletul ne e gol si are nevoie de "incarcarea bateriilor". Foarte frumos ca de obicei. Multumesc!

    RăspundețiȘtergere
  2. Dupa ce ca scrii innebunitor de bagi in boala orice om, mai ai si niste gusturi muzicale uluitoare! ma enervezi ca stii atatea melodii bune :))), sunt pur si simplu geloasa pe tine ;)

    RăspundețiȘtergere
  3. soda causticaiunie 11, 2010

    dincolo de frumusetea si profunzimea postarii nu am putut sa ma abtin sa nu ma cracanez de ras la fazele cu articolul stiintific. cunosc si eu gramezi de astfel de humanoizi pentru care articolul stiintific este nivelul maxim de existenta a scoartei cerebrale :)))))))))))))

    RăspundețiȘtergere
  4. E loc pentru cate un Lloret de Mar in sufletul fiecaruia.

    RăspundețiȘtergere
  5. Eeeeeiiiii....ne-am pus haine noi... foarte fain! ca si postarea (care a declansat in mine o tristete sfasietoare...)

    RăspundețiȘtergere
  6. Simpatic tare copilasul din poza;))

    RăspundețiȘtergere
  7. haha m-ai terminat cu 'articolul stiintific' si cu romanul de Ecovoiu :-)

    RăspundețiȘtergere