luni, 18 ianuarie 2010

Turnul Babel din noi

Babel a debutat cu draci şi nervi, că doar e PRO TV-ul. În loc de 22,12 a început la 23 (pentru că proteviştii se lungiseră cu un film pentru retardaţi, bătăi, explozii şi tot arsenalul pentru creieraşele din lumea a treia). Apoi pauze publicitare peste pauze, fragmentând filmul mai ceva ca în intenţia regizorului. În fine. A meritat tot stresul.

Alejandro González Iňárritu se întrece pe sine în acest film. Este peste 21 de grame. Mult peste. Mai amplu, mai calm, mai profund. Întotdeauna, la o operă de artă, indiferent de domeniul său, m-a interesat nu ceea ce se spune, ci cum se spune. Babel este un colaj de momente, de lumi, de culturi diferite. Iňárritu rămâne fidel concepţiei sale, conform căreia o acţiune cât de mică într-un colţ de lume, provoacă, pe principiul undelor seismice, ravagii în alte părţi. Nu sunt comentator de filme, nu sunt specialist, sunt doar opinii personale despre Babel. Opinii disparate.

Patru culturi diferite (islamică, americană, japoneză şi mexicană) intră într-un contact ciudat, distal, acţiunea produce spaţii de emergenţă în celelalte cadre. Confruntarea de la distanţă confirmă aceleaşi drame, acte gratuite ce reperează modificări substanţiale în condiţia umană. În ciuda dramelor esenţiale, aceleaşi în fiecare cultură, în fiecare eşantion mentalitar ales, „dialogul” autentic este exclus. Nici măcar dramele nu-i mai pot uni pe oameni, „Turnul Babel” persistă pe mai departe, ca un garant al limitării şi separării.

Babel este un film al tăcerii. În toate modurile sale de manifestare. Nu este vorba numai despre fata surdo-mută din Japonia, care trăieşte în lumea ei, iar tentativele de expansiune spre alteritate sfârşesc totdeauna lamentabil. Tăcerea doare şi mai tare prin intermediul vorbelor. Asistăm, parcă, la lecţia din Lost in translation, unde vorbele lasă locul tăcerii triste, gesturilor nefinalizate, sugestiei şi conştiinţei irepetabilei pierderi. Spre finalul peliculei, Iňárritu renunţă definitiv la cuvinte, scenele se compun din imagine şi muzică (excelenta coloană sonoră a argentinianului Gustavo Santalaolla, recompensată cu numeroase distincţii). Tot spre final vine şi mult aşteptata defazare temporală, specifică regizorului mexican, dar indusă cu mult mai multă abilitate şi mai puţin ostentativ, de data aceasta. Dar care loveşte ca un fulger şi oferă cale liberă reinterpretării filmului.

Filmul lui Iňárritu este trist. O tristeţe ontică se degajă pregnant din fiecare scenă, din fiecare gest, din fiecare cadru. Nimic gratuit în peliculele lui. Până şi optimismul nu este la el o cale de rezolvare, ci o afundare în intensitatea unei disperări neauzite şi neînţelese de nimeni.

Babel este şi un film al deşertului: al celui marocan, al celui de la graniţa SUA cu Mexic, al deşertului din Richard şi Susan, al deşertului uman din furnicarul numit Tokio. Un film al unei singurătăţi atât de mari, încât, dacă urli, nu-ţi poţi auzi nici măcar propriul strigăt. Mozaicul disparat al lui Iňárritu, care vibrează la nivel actanţial şi evenimenţial, nu prezintă nicio urmă de empatie la nivel afectiv.

Iňárritu nu are personaje principale şi secundare. Este una din filosofiile sale regizorale. Chiar dacă, aparent, focalizează derutant la nivelul unei intenţionalităţi disimulate asupra unor personaje, ele nu se constituie în protagonişti. Am aşteptat cu nerăbdare acest film să văd dacă, în sfârşit, Brad Pitt „mişcă” ceva în materie de actorie. Deşi avea un rol de mare libertate, care îi oferea posibilităţi inventive şi de manifestare enorme, el nu a reuşit să se deplaseze din registrul placativ şi tern. Până la urmă, tot în rolul lui Rusti Ryan (din cele trei serii de „Ocean”) a reuşit să „mişte” cât de cât. Cate Blanchett este şi ea o enormă dezamăgire a filmului. În schimb, m-a entuziasmat (din nou) Gael García Bernal, de o naturaleţe şi o forţă năucitoare. Surpriza plăcută a venit de la actriţa niponă Rinko Kikuchi, extrem de convingătoare în rolul surdo-mutei, conferind rolului mult mister şi putere de impact.

Turnul Babel biblic are, pare a sugera Iňárritu, o existenţă perenă în cadrul spaţio-temporal. În fapt, Babel suntem fiecare dintre noi. Confuzia a mers atât de departe, încât nimeni nu se mai poate înţelege pe sine însuşi.


Gustavo Santaolalla-Deportation

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu