"Je est un autre" în varianta "I am a Tanti" sau cum am servit pe post de Bau-Bau

Luni, orele prânzului. Pe o străduţă din fericire goală a Craiovei, mă deplasez lin, alături de geanta mea şi de soarele incredibil de puternic pentru luna noiembrie. Vară de noiembrie în toată regula. La orizont, o mamă cu un copil. Un punct stabil, scuipător de coji de seminţe (mama), altul mobil, mişcându-se brownian în toate direcţiile (copilul). Cei doi devin tot mai mari, pe măsură ce paşii mă conduc către ei, prin frunzele toamnei aşternute ca nisipul mării.

Mama, femeie responsabilă, ostenită de mobilitatea exagerată a puştiului, care se tot depărta de ea şi revenea la intervale neregulate, se decide să pună capăt neastâmpărului: "Stai, mă, pe loc, stai, că, uite, o să te ia tanti în geanta ei şi o să te ducă de aici şi nu o să mai vezi!". Urăsc părinţii care aplelează la asemenea tactici de cuminţire a odraslelor. Copilul ia o mică pauză şi priveşte temător în jur. La fel fac şi eu, gata s-o reperez pe zgripţuroiaca răpitoare de copii, să-i văd paporniţa imensoidă, în care colectează prunci neascultători. Surpriză. Strada era goală. În spatele meu, în dreapta, în stânga - nimeni. Mama repetă ameninţarea. Încep să resimt instantaneu efectul celebrelor cuvinte rimbaldiene asupra mea: "Je est un autre." "Am dublă personalitate şi-o dezvolt pe-a treia?", ca să citez versurile unei trupe la modă. Mi s-a mai întâmplat să fiu oprit pe stradă şi să fiu confundat în ordine (cronologică aproape) cu: cel care montează cablu (pe vremea când locuiam într-un bloc unde-şi avea sediul o firmă de televiziune prin cablu), cu un balerin (asta m-a distrat cel mai tare, era să leşin de râs în faţa bietei femei care, în plină stradă, tot nu mă credea că nu practic această artă elegantă), cu un avocat, cu un angajat la Primărie, sau cu un simplu "bă, băiatu'!". Dar cu o tanti, niciodată. Şi taman cu o tanti colecţionară de copii poznaşi. Cu Muma Pădurii în persoană, adică!

Fără să am nimic ireverenţios în atitudine, mă îndrept către doamna cu seminţele: "La mine vă refereaţi?". Nu mă învredniceşte cu niciun răspuns, sare după copil, îl ia de mână zguduindu-l: "Vezi dacă nu eşti cuminte? Acum te bagă tanti în geantă şi te fură!" Îmi iau geanta cu care, se presupune, răpesc copilaşi şi mă strecor pe străduţa pustie. E evident că je est un autre.

CA$$A LOCO - Bau-Bau
Asculta mai multe audio Muzica

Cleopatra Stratan-Nu mi-e frica de bau-bau
Asculta mai multe audio Muzica

Republica Meltenia 4-De ce sunt bou

Real. Adică super-, mega-, hiper-, ultra-, gigamarketul. Coadă la casă. Ochi ce privesc pe monitoarele unde se derulează faze stupide cu camera ascunsă. În faţa mea, o familie fericită. Tatăl şi băiatul său. O familie pocnind de sănătate. Dând pe afară de sănătate. Se vede de la o poştă că sunt tată şi fiu: îi recunoşti după dimensiunile burţilor, după cefele triple, după tricourile care se lungesc ca nişte girafe pe straturile adipoase. Totdeauna mă întreb cum vor arăta la vârsta de 30-35 de ani aceşti copii de 8-9 ani, cu nişte burdihane venerabile. Şi puştiul din faţa mea îşi purta falnic podoaba din partea anterioară a corpului pregătit parcă pentru luptele de sumo. Băiatul se întoarce spre căruciorul meu care aştepta cuminte la rând, priveşte cu interes în interior şi, văzând o aglomerare de pahare de iaurt nefirească pentru el, se întoarce fulgerător spre părintele atoateştiutor, pe care îl întreabă: "Tată, de ce omu' ăsta din spate are atâta iaurt în căruţ?". Fără să fie nevoit să arunce măcar o privire în căruciorul meu, tatăl îi răspunde flegmatic: "De bou, tată, de aia!".
Sunt mândru de mine că am reuşit să mă abţin, să mă înfrânez şi să nu le răstorn căruciorul cu fundul în sus. M-am stăpânit şi să nu le adresez nişte "citate din Cioran". Eram foarte cool în autocontrolul meu. Le-am privit şi eu cu interes cumpărăturile şi am priceput imediat de ce sunt bou: căruciorul fericitei familii rubensiene deborda (la propriu) de n-şpe mii de feluri de carne: de mici, de friptură, tocată, coaste, pulpe, ciolane, de porc, de pui, de curcan. Numai de bou nu aveau. Pentru că boii, nu-i aşa, se hrănesc cu iaurt.

Trandafirul din Ierichon

Am văzut această plantă ciudată de foarte multe ori la Christkindlmarkt în Innsbruck. Ghemul acesta ciudat, cu un nume atât de pompos şi care îmi parea atât de neadaptat faţă de conţinutul pe care îl vedeam în faţa mea. Acum, după ani buni, l-am redescoperit şi în România şi nu am mai ratat ocazia de a-l comanda.
Trandafirul din Ierichon mai are şi alte diferite denumiri: , "planta Învierii", "planta dinozaur", "trandafirul Sfintei Maria", "mâinile de rugăciune ale Mariei". Este o plantă deşertică, ce rezistă fără strop de apă până la 50 de ani. De îndată de primeşte foarte puţină apă, se deschide, înverzeşte. După câteva zile în care este ţinut în apă, trandafirul trebuie trecut în hibernare pentru 3-4 săptămâni, după care iarăşi se pune în apă. Nimeni nu cunoaşte cât poate trăi o astfel de plantă, ea se transmite din generaţie în generaţie, acţionând după acelaşi principiu al retragerii şi resurecţiei. Multe proprietăţi magice sunt atribuite plantei, nu este locul aici să intrăm în discuţii esoterice.
De ce-mi place mie nespus trandafirul din Ierichon: mă impresionează faptul că poate rezista atâta timp fără apă, fără să piară. Că îi sunt de ajuns câţiva stropi de apă pentru a-şi manifesta plenitudinea potenţelor sale. Aparenta lui moarte nu este decât o formă de supravieţuire. Pur şi simplu nu vrea să trăiască aiurea, fără sens, fără rost în absenţa elementului vital. Resemnarea lui înseamnă răbdare. Şi ştie perfect când anume trebuie să se deschidă să iasă din hibernare, din resemnare, să redevină el însuşi. Când nu mai beneficiază de apă, de elementul lui vital, se retrage cuminte în el însuşi. Pentru majoritatea celor care trec pe lângă el, nu este altceva decât un ghem banal, uscat, urât. Numai cine are răbdare să-i pună apă, să-l îngrijească îl va vedea în toată splendoarea lui. E un cadou unic, pe care ghemul acesta deşertic ţi-l face, fiindcă ţi se dăruieşte cu toată fiinţa lui. E aici şi acum numai şi numai pentru tine, cel care îi dai apă. E darul lui suprem. Ferice de cel care ştie să aprecieze un asemenea dar! Deşi ştiu că sună ciudat, poate şi preţios, eu am avut mereu de învăţat mult mai mult de la plante şi de la animale decât din zeci de mii de cărţi. Totul e să fii puţin atent.

"ghemele" înainte de a se desface


la câteva minute după ce au primit apă

a doua zi dimineaţa

Republica Meltenia 3-Cum se dansează pă haus

Eterna şi fascinanta linie de transport în comun numărul 6. Cu fauna aferentă. Doi băieţi olimpici, dar cu anumite deficienţe culturale făceau tentative disperate să o impresioneze pe o domnişoară academician, dar cu carenţe neuronale (ah, să ne trăiască în veci corectitudinea politică, e atât de bine să nu mai spun cocalari şi piţipoance!). Fata, colegă de liceu cu ei, nu se dădea cu una, cu două pe brazda culturală a discuţiilor despre metempsihoză, sufletul în viziunea zoroastriană, răsturnarea valorilor la Nietzsche, muzica lui Brahms, interpretări vedice şi alte nimicuri de doi bani.
Unul dintre băieţii olimpici, cu ţeasta cufundată-n gel, cu geaca lui D&G, cu ochlearii de soare rezemaţi de ceafă (deşi afară erau nori şi ceaţă), încearcă să aplice argumente supreme în această dispută cu caracter filosofic. Adresându-se celuilalt olimpic cu ochi tulburi şi o privire de o inteligenţă ce făcea concurenţă roţilor autobuzului, spune: "Băăă, frate, am fost sâmbătă-n discotecă şi am dansat pă haus!"
Efectul este cel scontat. Domnişoara cu configuraţie neuronală einsteiniană devine brusc interesată. Încearcă să valideze adevărul afirmaţiilor, printr-o aparentă zeflemea: "Păi de unde ştii tu, băăăă, să dansezi pă haus?"
Cum până şi cele mai dificile probleme au soluţii extrem de simple, la fel iese (pardon: iasă, ca să rămânem în limbaj academic) şi tânărul domn din încurcătură: "Păăăiii...e simplu de dansat pă haus. E ca la manele, da' numa' că-nchizi ochii!" Quod erat demonstrandum!

Mai bine golan...

Ceea ce am văzut în ultimele zile în această aşa-zisă campanie electorală, m-a îngrozit. M-am simţit aruncat înapoi, în zilele dictaturii ceauşiste, m-am simţit umilit, minţit, călcat în picioare, alături de toţi cei care mai au un strop de gândire şi de bun-simţ. Am văzut mase scoase cu arcanul în stradă, demonstraţii de forţă care se pliază perfect pe profilul unui dictator în stare pură. Suntem singura ţară în care, la 20 de ani după înlăturarea sa, comunismul a triumfat în toată splendoarea sa. Sunt scene pe care nu credeam că-mi va fi hărăzit să le mai trăiesc vreodată. Niciodată, în 20 de ani scurşi trist de la aşa-numita "Revoluţie", un om nu a fost mai beat de putere, mai lipsit de orice contact real cu masele, mai desprins de realitate. Un om care trăieşte într-o realitate a lui, înconjurat de o camarilă din cale afară de vorace, care nu se dă în lături de la nimic, spre a-şi conserva privilegiile. Beţia (cea provocată de alcool, dar şi cea cauzată de excesul de putere) dezumanizează, induce regresul spre regnuri inferioare.

Niciodată România nu pare să se mai poată trezi. Ultimul mare fenomen de trezire a conştiinţei publice, a fost "fenomenul Piaţa Universităţii". Acolo s-a jucat miza viitorului ţării. Viitorul comunismului post-decembrist din România a atârnat de un fir de păr. "Noroc" cu vajnicii mineri, care au venit sa potolească societatea civilă. Victoria "Pieţei Universităţii" ar fi însemnat un alt viitor pentru România, unul normal, lustrat, din care germenii securisto-mafioţi ar fi fost eradicaţi.
Haideţi să ne amintim împreună de "Piaţa Universităţii", împreună cu unul dintre cântecele acelei mişcări, interpretat de Cristian Paţurcă.


Cristian Paturca-Imnul Golanilor
Asculta mai multe audio Muzica

Iubire în vremea gripei porcine

Sursa: FAZ (Frankfurter Allgemeine Zeitung) (foto 1)
Standard (foto 2)

Heidelberg: 22-25 octombrie 2009

Omniprezentul Goethe.

Perkeo: hotelul şi restaurantul Nummer eins din Heidelberg (numele îi vine de la nebunul liliputan al castelului din oraşul de pe Neckar)

Lunga alee pietonală din centrul oraşului.
Kurpfälzliches Museum(Muzeul Palatinatului)

Cea mai lungă alee pietonală destinată cumpărăturilor din întreaga Germania (1,6 km lungime)Herzchen für alle

Zile superbe de toamnă în piaţetă.

Unul dintre cântecele cele mai cunoscute din Germania se referă la Heidelberg: "Ich hab mein Herz in Heidelberg verloren" (Mi-am pierdut inima-n Heidelberg). Am găsit trei interpretări excepţionale ale acestei melodii. Întrucât nu am putut opta pentru niciuna dintre ele, m-am decis să le postez pe toate trei. Prima este o combinaţie fulminantă: violonistul Andre Rieu şi soprana Mirusia Louwerse. A doua este o interpretare de tip Schlager. În fine, a treia variantă este a corului maestrului Gotthilf Fischer.

Piţiponcus porcinus

Are şi porcina avantajele ei. Miercuri, pe unul din holurile Universităţii, trei exemplare din rasa menţionată în titlu se întâlnesc cu cea de a patra membră a turmei. Aceasta, uimită, întreabă: "Ce-aveţi, fată, de ce nu sânteţi (sic!) la cursuri?". Grosul cirezii jubilează: "Fată, e nebun profu', fată, ne zâsă să ieşim la toate ălea care strănutăm, sau ne tragem mucii, sau tuşim, fată. Da, fată, da, nici nu ne pune absenţe, numa' să ieşim, să nu avem porcina aia." Piţi number 4 le priveşte dezamăgită: "Păi, fată, eu ce fac? Mă duc ca fraiera la curs?" Una din piţipoancele exilate de teama gripei porcine, are o idee. Se vede tot traseul ideii (eveniment rar la un astfel de specimen), se vede iluminarea treptată a chipului gletuit din belşug: "Fatăăăă, îţi zic io cum faci. Te bagi pe uşă, strănuţi şi tu de două ori, tragi de muci şi îţi zice ăla să te cari." Fericirea în grupul piţipongesc nu cunoaşte limite. Cele patru sar, se pupă, bat din palme. "Hai, fată, du-te repede şi te aşteptăm în bar!" (unde altfel?).
Iată şi efectele benefice asupra conservării neuronale a piţipoancelor.

Noi vrem respect!

La ce bun că au murit unii ca fraierii la Revoluţie?
La ce bun că l-am dat jos pe Ceauşescu?
La ce bun ne prefacem că facem?
"Wozu?", vorba lui Bertolt Brecht din poemul 1940.


Parazitii - Noi vrem respect
Asculta mai multe audio Muzica